Prezentarea echipei Dinamo București la meciul cu "U" Cluj văzută de la nivelul gazonulul 🤍

Meciul de dinaintea meciului Băieții ieșiseră la încălzire, iar stadionul era deja, într-o proporție aproape neverosimilă pentru ora aceea și pentru zăpușeala asta, plin de oameni care veniseră mai devreme tocmai ca să nu piardă partea nevăzută a meciului. Peluza Cătălin Hîldan a făcut din nou ce știe să facă: a scurtat distanța dintre tribună, teren și cer până aproape că n-a mai rămas nimic între ele. Indiferent de opinii, de discuții, de epoci mai liniștite sau mai nervoase, importanța ei nu are nevoie de demonstrații sofisticate. Se vede. Se aude. Se simte în felul în care intră jucătorii pe gazon și în felul în care adversarul înțelege, destul de repede, că nu joacă doar împotriva celor unsprezece. Și tribunele au învățat din nou asta. Să vină devreme. Să stea. Să intre în meci înainte de fluier. Să transforme stadionul într-un loc în care, atunci când suntem întregi și când clubul nu mai are de luptat simultan cu insolvențe, falimente și alte forme de arheologie administrativă, devenim foarte greu de mișcat. Noi îi spunem „activare”. Sună tehnic și aproape nevinovat. În realitate, este momentul în care echipa începe să simtă că are în spate mai mult decât un public. Are doua legendare peluze. Are tribune. Are memorie afectivă. Are oameni care au rămas și când era mult mai greu decât o seară cu patruzeci de grade sau o serie proastă de meciuri. Dacă vă întrebați vreodată de ce merită să veniți mai devreme, uitați-vă la imaginile astea. Nu doar pentru ei. Și pentru voi. Meciul începe înainte să înceapă!