Singurătatea — Mateiu Ion Caragiale

Singurătatea — Mateiu Ion Caragiale E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată, Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată, Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit. Melancolia face în pieptu-mi să tresalte Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte, Zguduitoare patimi cu foc mărturisind. Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte La murmurul ei sumbru plutind în depărtări, Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte Într-un noian albastru de mistice visări... Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă, De omeneasca fire treptat mă dezrobesc, Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă, Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc, Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus, În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s. Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână În fluida oglindă, alături de-al meu chip, În străveziu zăbranic aievea se iveşte O tainică-arătare... Adâncele-i priviri Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte. De mult cunosc ispita acestei năluciri... Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe: De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti; Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe? Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti. A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire, Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi! Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire, Prin ele doar s-atinge fugara fericire, Urmează-le deci legea şi nu te vei căi... Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere, Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic, Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere, Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere, Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic! Iubirea e robie; trădarea - umilinţă; Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui? Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă, Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui. Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea De veci şi voi primi-o netulburat şi mut - … ——— 🎙️ Poeții Noștri · Doctor Shrink Marea poezie a lumii — românească și universală — pusă pe muzică și imagine. 🌐 Versuri & pagina poemului: https://www.thedoctorshrink.com/poeti... ▶️ Abonează-te:    / @doctorshrinkofficial   #poezie #PoeziiNostri #DoctorShrink #spokenword #poetry #MateiuIonCaragiale #AmintireSinguratate