Grigoraș Dinicu: hora pe care lumea o crede a lui Heifetz și ce s-a cântat la mormântul lui

Abonează-te ca să nu pierzi următoarea poveste:    / @vedetedealtădată   Grigoraș Dinicu, regele lăutarilor, a compus Hora Staccato, una dintre cele mai cântate piese pentru vioară din lume. Mulți au crezut-o multă vreme o piesă a lui Jascha Heifetz, dar primul nume de pe partitură este al unui băiat născut în 1889 în mahalaua Scaune din București, mahalaua măcelarilor. În acest documentar biografic spunem povestea lui Grigoraș Dinicu, de la cafeneaua mamei sale până la Paris, Londra și New York, și aflăm ce melodie a răsunat la înmormântarea lui din martie 1949, în locul cântecului plănuit. Nepot al naistului Angheluș Dinicu, căruia tradiția îi atribuie Ciocârlia cântată la Expoziția Universală de la Paris din 1889, Grigoraș a crescut între lăutarii din București și muzica de conservator. A învățat vioara după ureche de la Moș Zamfir, a cântat în corul bisericii Scaunele Vechi, iar în 1906 a luat premiul întâi pe scena Ateneului Român, unde a cântat pentru prima oară Hora Staccato. În film vei afla: cum a cântat la Gambrinus și la restaurantul Enescu, unde îl ascultau George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra și Victor Filotti; de unde vine titlul de rege al lăutarilor, primit la Budapesta de la un celebru primaș maghiar; cum a cântat pentru răniți în Primul Război Mondial; cum numele lui a ajuns să strălucească pe fațada Green Park Hotel din Londra, la recomandarea lui Mischa Elman; ce s-a întâmplat când l-a ascultat Jascha Heifetz și cum s-a născut transcripția Dinicu-Heifetz din 1932; cum a cântat cu Maria Tănase și Fănică Luca la Expoziția Mondială de la New York din 1939, în fața lui Marlene Dietrich și Errol Flynn; ce a însemnat ultima Ciocârlie cântată pentru Yehudi Menuhin, după boala care i-a luat mâna și vocea; ce s-a întâmplat la Cimitirul Reînvierea (Pătrunjel), cu Ion Voicu, vioara lui Nicolae Buică și orchestra Barbu Lăutarul. Este o biografie despre muzica lăutărească, despre istoria Bucureștiului vechi și a celor două războaie mondiale și despre un violonist român care a dus vioara lăutarului din mahala până în marile săli de concert ale lumii, unde a cântat Bach, Beethoven și Max Bruch. Surse pentru documentare și lecturi recomandate: Viorel Cosma, „Lăutarii de ieri și de azi”; Viorel Cosma, „Muzicieni din România. Lexicon bio-bibliografic”; Constantin Bobulescu, „Lăutarii noștri” (1922); Speranța Rădulescu, „Taifasuri despre muzica țigănească”; Franz Liszt, „Des Bohémiens et de leur musique en Hongrie”; arhivele Radiodifuziunii Române și înregistrările istorice ale tarafului Grigoraș Dinicu; presa interbelică românească („Universul”, „Adevărul”, „Realitatea Ilustrată”); documentele pavilionului României de la expozițiile de la Paris (1937) și New York (1939); transcripția Hora Staccato de Jascha Heifetz (Carl Fischer, 1932) și biografiile lui Heifetz; mărturiile contemporanilor, între care Alexandru Vlahuță, păstrate în istoriografia muzicală românească. Unele episoade, precum întâlnirea cu Caragiale sau fraza primașului de la Budapesta, țin de tradiția orală și sunt prezentate în film ca legende. Vedete de altădată: Grigoraș Dinicu, Hora Staccato, Ciocârlia și regele lăutarilor, așa cum nu i-ai auzit la televizor. Abonați-vă la canal pentru noi povești din culisele vedetelor de altădată:    / @vedetedealtădată   Scrieți în comentarii despre ce vedetă vreți să aflați data viitoare.