Mihail Eminescu - Mortua est!, voce Adina V.

Mortua est! - Mihai Eminescu Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar. Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, Cu râuri de lapte şi flori de lumină, Când norii cei negri par sombre palate, De luna regină pe rând vizitate. Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. O rază te-nalţă, un cântec te duce, Cu braţele albe pe piept puse cruce, Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier Argint e pe ape şi aur în aer. Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu - Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială, De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală? Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt; Să treci tu prin ele, o sfântă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, În haină albastră stropită cu aur, Pe fruntea ta pală cunună de laur. O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Când viaţa-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. - Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, Gândirile-mi rele sugrum' cele bune... Când sorii se sting şi când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne... Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... Atunci acest înger n-a fost decât lut. Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. Ş-apoi... cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi... dar ştie oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri, Şi multe dureri-s, puţine plăceri. A fi? Nebunie şi tristă şi goală; Urechea te minte şi ochiul te-nşală; Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. Văd vise-ntrupate gonind după vise, Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise, Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng: Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce?... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.