Sez.4/Ep.8 - AM DORMIT CU UN URS LÂNGĂ NOI! O NOAPTE LA PESTE 1.800M PE PIATRA MARE

Uneori, cele mai frumoase aventuri încep cu un plan simplu. Sâmbătă am plecat împreună cu frumoasa mea soție, către Timișu de Jos. Planul era clar: să urcăm pe Piatra Mare, să montăm cortul la peste 1.800 de metri altitudine și să petrecem o noapte acolo, departe de agitație, în mijlocul muntelui. Doar că muntele avea deja propriul său plan pentru noi. Trenul a întârziat aproximativ o oră și, inevitabil, elanul nostru de la începutul zilei s-a mai risipit. Dar, până la urmă, am ajuns în Timișu de Jos și am pornit la drum. Primii aproximativ doi kilometri i-am parcurs pe jos, până la Dâmbul Morii, locul unde asfaltul se termină și începe adevărata urcare spre Piatra Mare. Aveam însă două rucsacuri destul de grele. Cort, saci de dormit, mâncare, apă și toate lucrurile de care aveam nevoie pentru o noapte pe munte. Așa că am luat decizia să urcăm pe Drumul Familiar, evitând ocolul pe la Canionul 7 Scări. A fost o urcare suficient de solicitantă, dar cu o singură mare problemă: nu prea aveam ce vedea. Pădure. Și iar pădure. Și încă puțină pădure. Kilometru după kilometru, poteca ne purta tot mai sus, însă muntele își ascundea priveliștile. Abia când am ajuns în apropierea Cabanei Piatra Mare am simțit că peisajul începe, în sfârșit, să se deschidă. La cabană ne-am tras puțin sufletul și am făcut ceva extrem de important: am umplut toate bidoanele cu apă. Aveam nevoie de fiecare sticlă pe care o adusesem cu noi. Sus, lângă vârf, urma să gătim și aveam nevoie de suficientă apă pentru întreaga seară și pentru dimineața următoare. Apoi am pornit din nou. De la cabană spre vârf am mers, parcă, mult mai repede decât ne-am fi așteptat. Și asta în ciuda faptului că acum aveam și mai multă apă în rucsacuri. Știam însă foarte bine unde mergem. Mai fuseserăm acolo cu doi ani în urmă. Știam locul unde urma să punem cortul, știam cum arată terenul și știam că, deși nu aveam să dormim chiar pe vârful Pietrei Mari, urma să rămânem foarte aproape de el, la peste 1.800 de metri altitudine. Soarele încă era pe cer. Dar nu mai aveam prea mult timp la dispoziție. Trebuia să montăm cortul, să gătim, să filmăm și să ne pregătim pentru noapte. Așa că am început cu începutul. Montarea cortului. Am avut onoarea să mă ocup de această misiune, iar imediat după ce cortul nostru a prins formă, Roberta și-a scos noile achiziții: arzătorul, butelia și tigaia. Și, dintr-o dată, locul nostru de campare a început să semene cu un mic refugiu în mijlocul sălbăticiei. Norii au început să se adune și ne-au cam stricat apusul pe care ni-l doream. Dar, până la urmă, nu puteam să ne supărăm. Eram acolo. Sus. Împreună. Am mâncat pe săturate mâncare caldă, iar senzația aceea de bine care vine după o masă caldă, după o zi grea și într-un loc atât de frumos ne-a făcut să uităm pentru moment de frig. A venit apoi noaptea. În cort a fost bine. Până spre dimineață. După ora 5, ploaia a început să lovească puternic în cort. Sunetul era intens, iar fiecare picătură care lovea materialul ne făcea să fim și mai atenți. Dar nu ploaia ne speria. Ci posibilitatea ca ploaia să fie însoțită de fulgere. Ne-am rugat la Dumnezeu să treacă și să nu vină furtuna peste noi. Din fericire, ploaia s-a oprit. Și atunci am crezut că partea grea a nopții se terminase. Eu aveam de gând să merg până la vârf. Era încă foarte devreme, eram obosit și nu reușisem să dorm prea mult, dar am pornit. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu aveam să uit prea curând. În timp ce mă îndreptam spre vârf, am observat în valea din stânga mea ceva care se mișca. La început, vederea mea era încețoșată de somn și de lumina slabă a dimineții. M-am uitat din nou. Am încercat să-mi concentrez atenția. Și atunci am realizat. Nu era o umbră. Nu era un copac mișcat de vânt. Era un URS. Un urs care, cel mai probabil, își vedea liniștit de treaba lui și căuta afine. Se mișca încet. Foarte încet. Iar, după câteva momente, a intrat în pădure. Am rămas șocat. Atât de aproape de noi fusese un urs, iar noi dormiserăm acolo peste noapte. Poate că știa că suntem acolo. Poate că ne simțise mirosul. Poate că ne auzise. Dar, din fericire, nu părea interesat de noi. Avea alte priorități. Afinele. Proaspăt spălate de ploaia de peste noapte. Și poate că, în dimineața aceea, ursul a considerat că micul nostru cort nu reprezenta o amenințare și că micul dejun al lui era mult mai important. Așa că și-a văzut de drum. Iar noi am rămas cu una dintre cele mai neașteptate întâlniri pe care le-am avut vreodată pe munte. O întârziere de tren. Kilometri de mers pe jos. O urcare grea cu rucsacurile pline. O noapte la peste 1.800 de metri. Un apus ascuns de nori. O ploaie puternică înainte de răsărit. Și, la final...un urs care ne-a demonstrat că, pe munte, niciodată nu știi cu adevărat ce te așteaptă după următorul pas. Aceasta nu a fost doar o noapte la cort. A fost încă o aventură trăită împreună, acolo unde ne place cel mai mult să fim: PE MUNTE.