Abandonată la altar… ea a spus «da» celui pe care nimeni nu îl aștepta.

Andreea se pregătise toată dimineața pentru ziua pe care o visase de un an. Rochia, florile, cei o sută douăzeci de oameni în grădina hotelului, baldachinul de voal ales împreună din catalog cu șase luni în urmă. Totul era la locul lui. Singurul lucru care lipsea era mirele. La zece și cincizeci și șase, cu patru minute înainte să intre pe alee, primise un mesaj de patru rânduri. Cristian nu venea. Îi părea rău. Ea era puternică. Să îl ierte. Andreea intrase singură în grădină și le spusese oaspeților că nunta nu mai are loc. Vocea nu îi tremura. Și când terminase, din rândul din spate, singurul om care se mișcase fusese un bărbat pe care îl știa doar din câteva mese de familie — vărul mirelui, în scaunul lui cu rotile, care traversase liniștit aleea dintre rânduri și o întrebase simplu dacă e bine. Nu îi spusese că o să fie bine. Nu căutase cuvintele potrivite. Rămăsese acolo, lângă ea, când toți ceilalți nu știuseră ce să facă. Aceasta este povestea celei mai grele zile din viața unei femei și a singurului gest care a contat în ea. Nu un gest mare, nu un gest planificat. Un om care a calculat rapid că incomoditatea lui de a fi acolo era mai mică decât singurătatea ei. Și care s-a mișcat.