Limba oase nu are și se-ntoarce cum vrei tu

Trăim în secolul cu mii de conexiuni, Avem „prieteni” care vin la pachet cu un simplu click, Afișăm zâmbete, lăsăm reacții și minuni, Dar când ni-i sufletul rănit, nu mai găsim nimic. Pe vremuri, strângeai o mână și era de-ajuns, Azi măsurăm loialitatea-n statusuri și postări, Dar la suspinul tău ascuns și nepătruns, Rămân doar ecrane reci și mute întrebări. Mulți prieteni am avut în lista mea virtuală, Cât timp a fost lumină, succes și festival, Dar când a coborât o noapte grea și goală, S-au șters cu toții ca un val digital. Azi s-a cernut și masca, și iluzia deșartă, S-a dus și zgomotul din jur, și aplauza de fân, Iar când s-a închis în urma mea ultima poartă, Am înțeles pe cine pot cu adevărat să mai rămân. În liniștea din cameră, când totul a tăcut, Când lumea m-a lăsat și m-a pierdut din vedere, Am realizat ce n-am văzut de la început, În cel mai greu moment de plâns și de cădere: Acum am rămas doar eu și Dumnezeu la masă, El nu dă „block”, nu pleacă când îți este greu, Iar singurătatea asta nu mai e dureroasă, Căci în pustiul lumii, El e prietenul meu.     Când aveam bani, afaceri și avere, Și lumea toată mi se închina, Când respiram doar lux și doar putere, O armată de „prieteni” mă-nconjura. Îmi spuneau „frate”, se lăsau pe genunchi, Eram ca un zeu pentru ei toți atunci, Se lingușeau la mese, se strângeau în mănunchi, Să-mi facă pe plac la cele mai mici porunci. Dar roata s-a întors, a venit falimentul, Și banii s-au scurs ca nisipul în vânt, Atunci s-a sfârșit, brusc, și atașamentul, Nici praful din urma lor n-a mai rămas pe pământ. Aseară-mi spuneau „frate cel mai bun”, Azi telefoanele-s închise, m-au blocat, Mesajele nu merg, parcurg un drum nebun, Căutând un om... dar toți au dispărut și m-au lăsat. Dumnezeu era acolo, chiar în fața mea, Dar eu aveam de toate și eram prea orb Să-L văd, Când auzeam clopotele cum băteau undeva, Le ignoram mândru, în plinul meu prăpăd: „Ce să caut eu acolo, printre babe și moșnegi? Lasă, Doamne, am afaceri, n-am timp de adunare!” Și-am alergat spre faimă anii mei întregi, Crezând că viața mea e veșnic un soare. Dar azi, în golul casei, când sunt singur cuc, Mă uit în sus spre Cer și adevărul îl măsor: Descopăr că doar El, când toate se distrug, A rămas cu mine, blând și răbdător. Se aud aceleași clopote la biserica din sat, Cum sună încet, chemându-mă la pieptul Său, Mă duc cu pași umili, pe drumul ce-am uitat, Să mă întâlnesc cu Cel ce-mi este prieten la greu. Iartă-mă, Doamne, căci vin din pribegie, Ca fiul rătăcit ce s-a întors din drum, Primește-mă la Tine, în marea Ta solie, Căci n-am pe nimeni altul în sufletul meu acum.