Ce A Revelat NASA pe cea Mai Obscură Față a Lunii?

Documentarul explică, pas cu pas, ce a aflat omenirea despre fața ascunsă a Lunii. Totul pornește de la fenomenul blocării mareice: Luna se rotește în același ritm în care orbitează Pământul, așa că vedem mereu aceeași emisferă, iar prin librație ajungem să observăm circa 59% din suprafață, restul de 41% rămânând ascuns. Urmează o incursiune istorică: de la filosoful grec Anaxagora și sistemul lui Aristotel, la telescopul folosit de Galileo Galilei, la visele literare ale lui Cyrano de Bergerac, Jules Verne și H.G. Wells, până la pionierii rachetei — Konstantin Țiolkovski, Robert Goddard și Hermann Oberth. Lansarea lui Sputnik 1 în 1957 grăbește crearea NASA în 1958, iar în octombrie 1959 sonda sovietică Luna 3 fotografiază pentru prima dată emisfera ascunsă, dezvăluind un teren mult mai craterizat, aproape lipsit de mările vulcanice din fața vizibilă. Programele Ranger, Surveyor și Lunar Orbiter pregătesc terenul, iar echipajele Apollo 8 (Frank Borman, James Lovell, William Anders), Apollo 10 și Apollo 11 — cu Michael Collins singur pe orbită — oferă prima privire umană asupra emisferei ascunse, cu blackout-urile de comunicații de 15–20 de minute; Apollo 13 o traversează în dramatica sa revenire spre casă. Filmul detaliază apoi marile descoperiri științifice: bazinul South Pole–Aitken, cel mai mare și mai vechi bazin de impact lunar (circa 2.500 km lățime, adânc de 8–13 km, format acum 4,3–4,2 miliarde de ani), care ar putea expune materiale din mantaua Lunii. Explicația asimetriei este crusta mai groasă a emisferei ascunse (circa 60 km față de 30 km), combinată cu elementele radioactive KREEP concentrate pe fața vizibilă, ceea ce a redus acolo vulcanismul și a păstrat dealurile primitive de anortozit, martorii oceanului de magmă lunar. Apoi este infirmat mitul „părții întunecate”: fața ascunsă are propriul ciclu de zi și de noapte, de circa 29,5 zile. Urmează gheața de apă din craterele permanent umbrite confirmată de LCROSS în 2009, anomaliile gravitaționale „mascon” cartografiate de GRAIL, magnetismul fosil — vestigiu al unui câmp magnetic global dispărut —, miezul parțial topit dedus din seismele înregistrate de Apollo și radiația cosmică măsurată de Chang'e 4 și roverul Yutu-2, aterizate în craterul Von Kármán în 2019. Luna 3 nu numai că a fotografiat prima dată emisfera ascunsă în octombrie 1959, dar a transmis și imaginile pe Pământ, acoperind circa jumătate din suprafața rămasă nevăzută, din care două treimi au căzut pe verso, potrivit Wikipediei (ro.wikipedia.org/wiki/Explorarea_Lunii). Deși neclare după standardele actuale, fotografiile au demonstrat deja că partea ascunsă e aproape complet lipsită de mări lunare. Primii oameni care au văzut-o cu ochiul liber au fost astronauții Apollo 8, pe orbită în decembrie 1968 (ro.wikipedia.org/wiki/Fa%C8%9Ba_ascuns%C4%83_a_Lunii). Ceea ce explică de ce cele două emisfere arată atât de diferit este un interior neuniform. Potrivit unor studii recente citate de Descoperă (descopera.ro/stiinta/21054187-de-ce-se-numeste-partea-indepartata-a-lunii-si-nu-partea-intunecata), partea orientată spre Pământ este mai caldă și mai activă geologic în profunzime, diferență legată de istoria vulcanică a Lunii. Specialiștii au observat că variațiile de topografie, grosimea scoarței și cantitatea de elemente radioactive din interior separă cele două jumătăți, făcând una mai vulcanică decât cealaltă. Merită menționat că ideea de „parte întunecată” e pur figurativă: reversul e luminat de Soare exact ca partea vizibilă, iar noaptea lunară durează peste 14 zile. Prin librație, de pe Terra putem vedea aproximativ 59% din suprafață, iar pe fața ascunsă se găsesc doar două mări, Marea Moscovei și Marea Viselor, alături de cea mai mare concentrare de cratere, printre care bazinul de 2.250 km lățime și circa 12 km adâncime (ro.vogueindustry.com/17298325-moon-reverse-side-history-and-modern-data).