DE CE SUNT LUTHERAN? Episodul 2 - A vrut Martin Luther o nouă Biserică?

DE CE SUNT LUTHERAN? 120 de dialoguri cu Rev. Sorin Horia Trifa EPISODUL 2 MARTIN LUTHER A VRUT SĂ ÎNTEMEIEZE O BISERICĂ NOUĂ? Martin Luther nu a urmărit să întemeieze o Biserică nouă și nici o comunitate religioasă construită în jurul propriei persoane. Călugăr augustinian, preot și profesor de teologie în Biserica apuseană, el a dorit reformarea acesteia prin întoarcerea la Sfânta Scriptură și la Evanghelia curată a lui Isus Cristos. Controversa a început atunci când Martin Luther a constatat că anumite practici și învățături, mai ales comerțul cu indulgențe, întunecau pocăința și făgăduința gratuită a iertării. Conștiința păcătosului era îndreptată spre propriile merite, satisfacții și fapte, în loc să fie îndreptată exclusiv spre Cristos. A reforma nu înseamnă a distruge totul și a începe de la zero, ci a îndrepta ceea ce a fost deformat, a curăța ceea ce a fost corupt și a readuce în centru ceea ce fusese împins la margine. Martin Luther nu a inventat Evanghelia, ci a chemat Biserica să îndepărteze ceea ce optura lumina Evangheliei. Reforma Lutherană nu a susținut că Biserica lui Cristos dispăruse timp de cincisprezece secole și reapăruse în 1517. Cristos nu Și-a abandonat Biserica. Evanghelia, Botezul, Euharistia, Crezul și slujirea pastorală au continuat să existe, chiar dacă învățătura Evangheliei fusese întunecată în multe locuri. Confesiunea Augustana afirmă că Bisericile Lutherane nu învață nimic contrar Sfintei Scripturi sau Bisericii universale, deosebirile privind abuzurile introduse fără o temelie sigură în Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma Lutherană a păstrat credința în Sfânta Treime și mărturisirea că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, întrupat, mort pentru păcatele noastre și înviat pentru justificarea noastră. A păstrat Crezul Apostolic, Niceean și Atanasian, Botezul copiilor ca lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu și Sfânta Euharistie, mărturisind prezența reală a Trupului și Sângelui lui Cristos sub pâine și vin. A păstrat Spovedania și Absoluțiunea, slujirea pastorală, Liturghia, altarul, veșmintele, lecturile biblice, rugăciunile, imnurile, anul liturgic și sărbătorile care mărturisesc lucrarea lui Cristos. Liturghia a fost curățată de ceea ce contrazicea Evanghelia, nu abandonată. Reforma a respins indulgențele și ideea că iertarea ori reducerea pedepsei pentru păcat ar putea fi cumpărate sau dobândite prin merite omenești. A respins înțelegerea Liturghiei ca jertfă prin care omul contribuie la ispășirea păcatelor, deoarece Jertfa lui Cristos este unică, deplină și suficientă. Euharistia nu repetă Golgota, ci ne împărtășește roadele Jertfei lui Cristos pentru iertarea păcatelor. A respins invocarea sfinților ca mijlocitori și încrederea mântuitoare în meritele lor. Lutheranii îi cinstesc pe sfinți, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei și urmează exemplul credinței lor, dar se roagă lui Dumnezeu prin unicul Mijlocitor, Isus Cristos. Reforma Lutherană a respins, de asemenea, purgatoriul ca doctrină impusă fără o temelie biblică limpede, jurămintele monastice considerate surse de merite, celibatul obligatoriu al clerului, autoritatea universală de drept divin a episcopului Romei și orice tradiție omenească impusă drept condiție a mântuirii. Criteriul Reformei Lutherane nu a fost vechimea sau noutatea unei practici, ci Sfânta Scriptură, înțeleasă în centrul ei cristologic. Întrebările decisive au fost: este această învățătură mărturisită de Cuvântul lui Dumnezeu? Îl așază pe Cristos în centru? Păstrează suficiența Jertfei Sale? Mângâie conștiința sau o trimite spre propriile merite? Tradițiile pot fi păstrate când slujesc bunei rânduieli, catehezei și Evangheliei, dar nu pot stăpâni conștiința sau fi așezate deasupra Scripturii. Separarea instituțională nu a fost scopul Reformei Lutherane. Ea a devenit realitate după condamnarea justificării prin credință și excomunicarea reformatorilor. Comunitățile care primiseră Evanghelia aveau nevoie de pastori, Liturghie, cateheză, disciplină și administrarea credincioasă a Sacramentelor. Numele „lutheran” nu întemeiază credința pe Martin Luther, care nici nu a dorit ca Biserica să-i poarte numele, ci identifică public o mărturisire precisă a Evangheliei. În centrul Reformei Lutherane se află întrebarea pastorală: cum poate păcătosul sta înaintea Dumnezeului sfânt fără să fie condamnat? Răspunsul este Evanghelia: omul este justificat gratuit, prin har, datorită ascultării, morții și învierii lui Cristos, iar acest dar este primit prin credință. Chemarea Bisericii Lutherane nu este să inventeze o altă credință, ci să păstreze credința apostolică și să arate mereu spre Cristos, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii.