Școlile românești predau cândva deprinderi utile pentru viață — de ce au renunțat?

Despre școala profesională din România și disciplina Educație tehnologică, devenită obligatorie în 1992 pentru clasele a V-a — a VIII-a: cum a ajuns școala să predea deprinderi practice, de la practica în uzină până la învățământul dual de astăzi. Și despre ceea ce a rămas în afara orarului — dobânda, contractul, rata — până în ziua în care absolventul s-a trezit singur în fața unei semnături. Cum funcționau școlile profesionale de trei ani de pe lângă întreprinderi, unele construite chiar în curtea uzinei, și de ce elevul rămânea de regulă să lucreze acolo după absolvire. Ce s-a schimbat când orașul și blocul au îndepărtat copilul de atelier, de banc și de maestrul care arăta mișcarea. Cum arată învățământul dual în cifre: 20% practică în clasa a IX-a, 40% în a X-a, circa 75% în a XI-a, plus bursa profesională de 200 de lei pe lună. De ce, până în 1998, 1.755 de profesori, directori și inspectori au trecut prin sesiuni de formare, iar educația financiară tot nu a intrat în programul de viață practică. Ce s-a întâmplat la Cluj între 1992 și 1994, la Caritas, și de ce cincisprezece ani mai târziu un credit în franci elvețieni putea fi semnat fără ca omul să știe ce e comisionul sau penalitatea. Întrebarea care leagă totul: școala a știut să construiască exercițiu repetat pentru unealtă — de ce nu a făcut același lucru pentru banii familiei, și cine a hotărât asta?